Scurt istoric al integrării militare europene X (1997-1998)

Jun 20, 2015
Marius Pricopi

Seria „Scurt istoric al integrării apărării europene” prezintă într-o lumină nouă o succesiune de evenimente importante din construcţia europeană, evenimente analizate prin „lentila” procesului de integrare a apărării europene. În acest articol: anii 1997-1998.

Un alt punct de cotitură în dezvoltarea Politicii Externe și de Securitate Comune (PESC) a fost semnarea Tratatului de la Amsterdam, pe 2 octombrie 1997, de către toate cele 15 state membre ale Uniunii Europene (UE). Tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999, aducând modificări substanţiale Tratatului de la Maastricht în chestiuni de securitate şi apărare.

De altfel, reforma PESC devenise imperativă, în contextul dezintegrării fostei Iugoslavii. Cursul tragic al evenimentelor în acest caz a limpezit faptul că Uniunea trebuia să fie în măsură să acţioneze pentru a evita astfel de noi situaţii, şi nu doar pentru a reacţiona după producerea lor. Criza iugoslavă a scos totodată în evidenţă şi ineficienţa şi slăbiciunea reacţiilor necoordonate ale statelor membre [1].

Un alt succes aparte în integrarea apărării europene îl reprezintă semnarea Declaraţiei de la Saint-Malo între Franţa şi Marea Britanie, pe 4 decembrie 1998. Documentul de numai două pagini, semnat la bordul unui nave de luptă britanice, a fost considerat de unii un adevărat pact militar între cele două state [2].

Declaraţia începe prin a reitera necesitatea ca UE să îşi asume un rol semnificativ pe scena relaţiilor internaţionale. În acest sens, documentul stipulează că „Uniunea trebuie să aibă capacitatea de acţiune autonomă, sprijinită pe forţe militare credibile, mijloace dar şi disponibilitate în a decide să le folosească, pentru a răspunde crizelor internaţionale” [3].

În continuare, în declaraţie se menţionează posibilitatea ca Uniunea să decidă şi să aprobe acţiuni militare în situaţii în care Alianţa Nord-Atlantică (NATO), în întregul ei, nu este implicată. În acest caz „Uniunea trebuie să beneficieze de structuri adecvate şi o capacitate de analiză a situaţiilor, de surse de informaţii şi o capabilitate pentru planificare strategică relevantă, fără o duplicare ne-necesară, luând în calcul capabilităţile existente ale Uniunii Europei Occidentale şi evoluţia relaţiilor sale cu UE” [4].

Totodată, „UE va trebui să recurgă la mijloace militare adecvate (capabilităţi europene predestinate în cadrul pilonului european al Alianţei sau mijloace naţionale sau multinaţionale în afara cadrului NATO)” [5].

În final, în Declaraţie se afirmă că „Europa are nevoie de forţe armate întărite care pot reacţiona rapid la noi riscuri” [6], dar şi că cele două state sunt determinate să îşi unească eforturile şi să impulsioneze Uniunea să ofere o expresie concretă acestor obiective.

În interpretarea unui studiu autohton [7], Declaraţia de la Saint-Malo a devenit posibilă în contextul tragicelor evenimente derulate în Balcani în acea perioadă – evenimente ce au reiterat necesitatea asumării unui rol mult mai pronunţat de către UE în gestionarea problemelor de securitate, inclusiv din perspectiva dezvoltării capabilităţilor europene de apărare. În acelaşi studiu se menţionează că demersul franco-britanic a reuşit să capteze sprijinul statelor membre UE în sensul creării unei dimensiuni consolidate de securitate şi apărare la nivelul Uniunii.

Însemnătatea evenimentului este semnalată şi de un alt cercetător [8], ce consemnează însă şi schimbarea de atitudine a Franţei şi a Marii Britanii, până atunci oponente de durată la dezvoltarea unei capacităţi europene de a conduce operaţii autonome, în cazul în care NATO nu ar fi dorit implicarea.

În fine, Martin Trybus subliniază referirile directe ale Declaraţiei la PESC şi baza sa mai mult interguvernamentală. Tot el analizează şi motivele care au determinat schimbarea radicală de atitudine a Marii Britanii, ce a constatat în final că modernizarea forţelor armate şi echiparea lor pentru noile sarcini şi misiuni reprezintă un efort mult prea costisitor pentru o singură naţiune [9].

 

[1] Cf. The Amsterdam treaty: a comprehensive guide, http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/amsterdam_treaty/index_en.htm, accesat la data de 9 dec. 2011.

[2] Cf. Anglo-French military pact, http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/politics/227598.stm, accesat la data de 14 dec. 2011.

[3] British-French summit. St-Malo, 3-4 december 1998, art. 2, în: Rutten, Maartje, From St. Malo to Nice. European Defence: core documents, Institute for Security Studies, Paris, 2001.

[4] Ibidem, art. 3.

[5] Idem.

[6] Ibidem, art. 4.

[7] Cf. Departamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare, Politica Europeană de Securitate şi Apărare, p. 6, http://www.mapn.ro/diepa/politicadeaparare/Brosura_PESA.pdf, accesat la data de 18 dec. 2011.

[8] Cf. KERNIC, Franz, „European Security in Transition: The European Security Architecture since the End of the Second World War – An Overview”, în: Hauser, Gunther (editor) şi Kernic, Franz (editor), European Security in Transition, Ashgate Publishing Limited, 2006, p. 16.

[9] Cf. TRYBUS, Martin, European Union Law and Defence Integration, Hart Publishing, 2005, p. 96.

 

Notă: Fragmente din acest articol au fost publicate de autor şi în cartea Integrarea militară europeană, Sibiu, Editura Techno Media, 2014, ISBN 978-606-616-139-8.

 

 



Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului acestui articol este autorizată, cu condiţia precizării sursei.
Autorul îşi asumă în totalitate responsabilitatea pentru conţinutul acestui articol.